InGeR...

Te-am cunoscut în vremea când în viaţa mea,
De tine aveam nevoie, cum poate n-ai ştiut;
Eram înfometată şi cu dorinţă grea,
Însă, mult prea mult a fost ce am cerut.
Mi te-arătaseşi înainte, când într-o rugă înălţam
Dorinţa mea cu tril funest, ca solitudinea-mi să zboare…
Şi te-am văzut pe tine atunci, atunci când suspinam
Printre petale cristaline şi cu gust de sare
.A fost firesc iubindu-te pe loc,
Din clipa dăruindu-te în chip real…
Crezusem că Domnul mi-a îngăduit noroc,
Tu mi-ai părut un înger căzut din magistral.
A început fără-nceput…cum n-ar fi fost să fie…
Robită fost-am în iubire prin al tău surâs;
Şi fără luptă m-am predat întru totul ţie,
Iar tu de-atunci mi-ai dăruit doar plânsete prin râs.
Prima şi ultima văpaie, tu a fost să fii…
Şi viciată-am fost de tine prin ignoranţa mândră;
De-aş fi ştiu din timp, n-aş fi chemat să vii
Şi n-ai mai fi-nnegrit lumina-mi din armură.
Latent eu început-am a ofili la scurtă vreme,
Când ai strivit un dar al meu cel mai sublim…
Nici un regret sau lacrimă nu ai simţit să-ţi cheme
Conştiinţa moartă a-ţi cânta sordid.
Şi doar iubire îţi cerusem…atât mi-era de-ajuns…
Dar inima-ţi de piatră n-a vrut tu să răspunzi
La tot ce-ţi dăruisem…descoperit şi-ascuns…
Fost-a pentru tine prea mult doar să auzi!
Prin adevăr şi puritate tu m-ai pustiit…
Ţie dăruindu-le cu inimă divină!
Fost-am al vieţii tale înger trimis din infinit
,Ce nu l-ai primit, căci nu aveai lumină.
Şi m-am rugat la Dumnezeu să te întoarcă Acasă,
De unde toţi plecarăm mai înainte de-a veni…
Să capeţi suflet viu şi inimă frumoasă
Şi să găseşti lumina prin care poţi iubi.
Fost-am măcar o dată vie în egoista-ţi viaţă…?
M-ai îngropat când ai simţit că-ţi înfloresc în suflet!
Prin al tău spirit rece şi inimă de gheaţă,
Ucis-ai îngerul…cu el şi al tău cuget.
Îndrăgostită fost-am eu de chip de înger într-un om,
A fost capcană …şi-am căzut, iubind nemărginit…
Un înger, dar înger căzut, prin suflet ajuns demon,
Pe orişicine, oriunde trece…rănind pân’ la sfârşit.
Dar ai ales să ai alt drum.
Acelaşi de ieri, drumul tău de ceaţă;
Cu ochi deschişi şi fără văz, robindu-te prin ce nu crezi…
Doar fumul este împărat în a ta mică viaţă,
Prin faptele de ieri şi-acum pe care nu le vezi…
Azi înţeles-am eu că un destin e scris,
Când Dumnezeu te cheamă, aleşii prind de veste…
Mă rog ca al tău rău să ardă în abis,În focul de Iertare care te sfinţe

ganduri..

....mă priveşti trist nu ne iartă muzica aceasta viaţa aceasta… ca şi când neştiind cărei linişti mă adaug ..cauţi înţelesuri strâmb aşezate cap la cap să explice starea omului ..care vrea să caute în tăceri adevărul vieţii prea grăbite şi neclare uneori te iubesc şi trăiesc singurătatea rămasă după ce pleci mult înainte o aşez pe mine netezindu-i marginile să mă îmbrace în aburul de celule care păstrează din tine gesturile aproape simple, ca o atingere de copil cu mâinile parfumate de drajeuri cu fructesă nu mai ştiu după ce pleci cum mă apasă aerul şi cerul cum coboară în nervi şi în ochi inchizându-i înăuntru în căutări secundă cu secundă de amintiri care strigă şi nu le pot răspunde nu le pot atinge, nu mă pot atinge imaginez caietul, îl concretizez târziu aşezat pe genunchi în palma stângă ...jertfă încercărilor de trăirin-am să privesc, altui suflet dacă te vrei întregul, n-am să ştiu iert oricum, îmi rămân cuvintele, răsfoitul vieţilor altor oameni, de cunoaştere, de viaţă să pot să trec astfel singurătatea ce se va scrie înăuntru tot mai mic, necesitând cuvinte multe,,,,mare peste locurile acelea de căutări, neodihne, succesul ce nu adoarme închistând cunoaşterea deşteaptă alte speranţe, alte drumuri bravadă. e albastru înăuntru cerul oceanul ce creşte în noi izolând tăcerea, marcând rostirea ce se scrie în atomii oaselor, în neuroni ca-ntr-o columnă şi se înfăşoară în lumină sufletul prin care trecem din eră în eră făcând să vibreze clipelor întoarse din naşterea speranţei adevărul, bucuria, lumina, singurătatea pe care-am s-o îmbrac uneori în cuvinte, alteori în necuvinte alb veşmânt de linişte pentru spaţiul acesta şi formele ce joacă pe obiecte şi în aer ca nişte infinituri ce se cer parcurse pentru a ajunge când va fi suficientă înţelegere

Actorii...

Cei mai dezinvolti - actorii!

Cu manecile suflecate

Cum stiu ei sa ne traiasca!

N-am vazut niciodata un sarut mai perfect

Ca al actorilor in actul trei,

Cind incep sentimentele sa se clarifice
Moartea lor pe scena e atat de naturala,

Incat, pe langa perfectiunea ei

Cei de prin cimitire,

Mortii adevarati,

Morti tragic, odata pentru totdeauna,

Parca misca!
Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!

Nici macar pe-asta n-o stim trai.

Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,

Penibil si inestetic

Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.

...

Lumea-ntreaga e o scena
Si toti oamenii-s actori
Rasar si pier cu randul fiecare...
Mai multe roluri joaca omu-n viata
Iar actele sunt cele sapte varste...